luni, 15 noiembrie 2010
Povestea proiectului
Istoria oraşului de pe malul stâng la bătrânului fluviu nu a început, în ciuda a ceea ce crede mare parte din tinerii gălăţeni, cu siderurgia de pe platforma combinatului. Suntem mult mai vechi pe aceste meleaguri şi avem mult mai multe zgârieturi lăsate în istorie, înainte de a apărea acest colos industrial care şi-a pus prea mult amprenta pe sufletul gălăţenilor, numai că ori am uitat ori nu vrem să mai ştim de acea „la belle epoque” din vremurile de altădată în care se mai scriau încă rânduri în cartea de istorie.
Galaţiul a devenit astăzi, din păcate, în mare parte, un oraş al fantomelor fără amintiri, care se plimbă zi de zi dintr-o parte în alta a cetăţii într-o existenţă mediocră şi efemeră. Deşi măreţ cândva, scris cu litere de aur în marile cancelarii europene, mai ales pe vremea când aici era sediul Comisiei Europene a Dunării (1856), formată din reprezentanţii a şapte mari puteri, zglobiu şi vânat de marii comercianţi, cu mii de nave şi vapoare care întretăiau apele Dunării şi îşi aruncau ancora în portul Galaţiilor, oraşul îşi trăieşte acum, după jumătate de secol de temniţă comunistă şi alţi douăzeci de ani de haos, coşmarul de a-şi fi uitat trecutul, de a-şi fi pierdut buletinul de identitate – istoria sa.
Nimeni nu mai vrea să îşi aducă aminte sau să afle ce a fost Galaţiul de altădată, ce a însemnat viaţa pe malul Dunării înţesate de vase de marfă sau de boemi care îşi găseau inspiraţia şi muza în albastrul fluviului sau în aroma teilor de pe aleea Domnească. Ne-am pierdut trecutul, am ars pagini întregi din istoria noastră, am aruncat la ghena nepăsării file din viaţa înaintaşilor noştri care au ridicat porţile oraşului. Am transformat secolele într-o ruină sau, mai bine zis, în zeci de dărâmături care îşi aşteaptă sfârşitul, fără altă speranţă. Zeci de clădiri stau în uitare, acoperite de indiferenţa noastră, rănite de indolenţa şi ura cu care le privim, uitând că ele încă mai păstrează, undeva în zidurile mucegăite şi bătute de timp, povestea urbei - cândva stâlp al hotarului românesc.
La noi nimeni nu mai are timp să exploreze acest ţinut îndepărtat, trecutul fără de care însă nu putem privi în viitor cu demnitate. Vorbim de schimbarea mentalităţii, ne plângem şi ne batem în acelaşi timp cu pumnii în piept pe la televiziune sau prin nu ştiu ce ziare, fără a ridica însă măcar un deget în apărarea caselor care se ruinează în fiecare zi, aici, lângă noi. Trecem indiferenţi pe lângă ele, fără a le auzi glasul şi fără a ştii povestea acestor case. Ele aşteaptă doar povestitorul potrivit care, asemeni lui Creangă sau Caragiale, să scoată din umbra timpului, de la naftalina deceniilor, mândria de a fi cu adevărat gălăţean. Vrem să ne lăudăm şi noi cu vatra noastră, vrem să punem iar Galaţiul pe harta culturală a Europei până când nu va fi mult prea târziu, până când vreun „baron” nu va distruge încă o parte din trecutul românesc, doar pentru câţiva arginţi. Preferăm să aruncăm cu noroi în Galaţi, să împroşcăm cu gânduri negre şi sudalme zidurile între care trăim şi să privim în acelaşi timp cu mândrie către Vestul Europei, către casele lor, către monumentele lor, fără să ştim că aici, chiar aici, la malul Dunării, candva Vestul privea cu invidie la noi. Acea invidie încă mai sălăşluieşte între zidurile acestor case.
Mulţi trec pe lângă aceste case nepăsători, ca pe lângă nişte ruine, fără a observa că unele au păstrat iniţialele proprietarului sau monograma acestuia (Casa G.C. Robescu şi Palatul Simion Gheorghiu) sau că altele au blazonul familiei (Casa Balş) sau au gravate anii de construcţie (Palatul Administrativ 1904-1905), iar multe din ele au elemente de arhitectură deosebite.
Galaţiul rămâne în continuare un oraş fascinant, în care istoria bătrânului port dunărean se împleteşte cu cea a caselor boiereşti în care au locuit cândva negustori, oameni politici, bancheri, medici, avocaţi etc. sau a palatelor construite ca sedii administrative, precum Palatul Administrativ, Palatul de Justiţie, Palatul Comisiei Europene a Dunării, etc. Gălăţenii îşi amintesc de familii celebre din istoria oraşului, care au locuit în aceste case sau palate, cum ar fi: Balş, Mantu, Macri, Plesnilă, Robescu etc. sau de membrii Comisiei Europene a Dunării, care locuiau în diverse case închiriate în oraşul Galaţi şi care se întâlneau în Palatul Comisiei Europene a Dunării, actualul sediu al Bibliotecii ,,V.A. Urechia“.
Galaţiul a devenit astăzi, din păcate, în mare parte, un oraş al fantomelor fără amintiri, care se plimbă zi de zi dintr-o parte în alta a cetăţii într-o existenţă mediocră şi efemeră. Deşi măreţ cândva, scris cu litere de aur în marile cancelarii europene, mai ales pe vremea când aici era sediul Comisiei Europene a Dunării (1856), formată din reprezentanţii a şapte mari puteri, zglobiu şi vânat de marii comercianţi, cu mii de nave şi vapoare care întretăiau apele Dunării şi îşi aruncau ancora în portul Galaţiilor, oraşul îşi trăieşte acum, după jumătate de secol de temniţă comunistă şi alţi douăzeci de ani de haos, coşmarul de a-şi fi uitat trecutul, de a-şi fi pierdut buletinul de identitate – istoria sa.
Nimeni nu mai vrea să îşi aducă aminte sau să afle ce a fost Galaţiul de altădată, ce a însemnat viaţa pe malul Dunării înţesate de vase de marfă sau de boemi care îşi găseau inspiraţia şi muza în albastrul fluviului sau în aroma teilor de pe aleea Domnească. Ne-am pierdut trecutul, am ars pagini întregi din istoria noastră, am aruncat la ghena nepăsării file din viaţa înaintaşilor noştri care au ridicat porţile oraşului. Am transformat secolele într-o ruină sau, mai bine zis, în zeci de dărâmături care îşi aşteaptă sfârşitul, fără altă speranţă. Zeci de clădiri stau în uitare, acoperite de indiferenţa noastră, rănite de indolenţa şi ura cu care le privim, uitând că ele încă mai păstrează, undeva în zidurile mucegăite şi bătute de timp, povestea urbei - cândva stâlp al hotarului românesc.
La noi nimeni nu mai are timp să exploreze acest ţinut îndepărtat, trecutul fără de care însă nu putem privi în viitor cu demnitate. Vorbim de schimbarea mentalităţii, ne plângem şi ne batem în acelaşi timp cu pumnii în piept pe la televiziune sau prin nu ştiu ce ziare, fără a ridica însă măcar un deget în apărarea caselor care se ruinează în fiecare zi, aici, lângă noi. Trecem indiferenţi pe lângă ele, fără a le auzi glasul şi fără a ştii povestea acestor case. Ele aşteaptă doar povestitorul potrivit care, asemeni lui Creangă sau Caragiale, să scoată din umbra timpului, de la naftalina deceniilor, mândria de a fi cu adevărat gălăţean. Vrem să ne lăudăm şi noi cu vatra noastră, vrem să punem iar Galaţiul pe harta culturală a Europei până când nu va fi mult prea târziu, până când vreun „baron” nu va distruge încă o parte din trecutul românesc, doar pentru câţiva arginţi. Preferăm să aruncăm cu noroi în Galaţi, să împroşcăm cu gânduri negre şi sudalme zidurile între care trăim şi să privim în acelaşi timp cu mândrie către Vestul Europei, către casele lor, către monumentele lor, fără să ştim că aici, chiar aici, la malul Dunării, candva Vestul privea cu invidie la noi. Acea invidie încă mai sălăşluieşte între zidurile acestor case.
Mulţi trec pe lângă aceste case nepăsători, ca pe lângă nişte ruine, fără a observa că unele au păstrat iniţialele proprietarului sau monograma acestuia (Casa G.C. Robescu şi Palatul Simion Gheorghiu) sau că altele au blazonul familiei (Casa Balş) sau au gravate anii de construcţie (Palatul Administrativ 1904-1905), iar multe din ele au elemente de arhitectură deosebite.
Galaţiul rămâne în continuare un oraş fascinant, în care istoria bătrânului port dunărean se împleteşte cu cea a caselor boiereşti în care au locuit cândva negustori, oameni politici, bancheri, medici, avocaţi etc. sau a palatelor construite ca sedii administrative, precum Palatul Administrativ, Palatul de Justiţie, Palatul Comisiei Europene a Dunării, etc. Gălăţenii îşi amintesc de familii celebre din istoria oraşului, care au locuit în aceste case sau palate, cum ar fi: Balş, Mantu, Macri, Plesnilă, Robescu etc. sau de membrii Comisiei Europene a Dunării, care locuiau în diverse case închiriate în oraşul Galaţi şi care se întâlneau în Palatul Comisiei Europene a Dunării, actualul sediu al Bibliotecii ,,V.A. Urechia“.
Acest proiect îşi propune să expună în mod public o monografie a caselor, a palatelor de inspiraţie florentină şi a fostelor sedii de consulat (puţini ştiu că aici au fost înfiinţate unele din primele consulate din ţară şi aici au activat reprezentanţi din Guatemala, Brazilia sau Persia). Povestea caselor şi palatelor este redată prin intermediul unor materiale grafice şi audio-video prezentate în cadrul unei expoziţii multimedia, care au la bază studiul asiduu, pe bază de criterii ştiinţifice, al dosarelor aflate în Arhivele Naţionale şi în sertarele instituţiilor de cultură gălăţene, precum şi al manuscriselor unice ca valoare informaţională şi al presei scrise de altădată, aflate în posesia Bibliotecii V.A Urechia. Expoziţia propriu-zisă a fost promovată şi prin realizarea unor minidocumentare audio-video, pe baza experienţei jurnalistice a iniţiatorilor acestui demers.
Prin scopul şi conţinutul său, proiectul cultural „Galaţii d’altădată” se înscrie în obiectivele activităţii Uniunii Arhitecţilor din România, contribuind în special la promovarea culturii arhitecturale şi la continuarea şi fortificarea identităţii culturale locale, urmărind astfel dezvoltarea socio-culturală comunitară.
Ne dorim ca acest proiect să înceapă să scrie CARTEA DE VIZITĂ A GALAŢIULUI şi să constituie un imbold pentru consolidarea spiritului acestui oraş, pentru cultura şi identitatea noastră, a gălăţenilor, util atât pentru familia de peste 300.000 de membri care îşi duce traiul în acest oraş, cât şi pentru turiştii care calcă pe pământurile Galaţiilor. Dorim ca, în urma derulării acestui proiect, aceste veritabile mărturii în piatră şi beton ale altor vremuri să ne vorbească despre splendoarea acelor timpuri, asemenea artefactelor dintr-un muzeu.
Ne vom plimba, astfel, prin intermediul cuvintelor şi al imaginilor, prin câteva din cele mai frumoase locuri din oraş, pe lângă case particulare din vechii Galaţi, a căror imagine se îmbină armonios cu eleganţa străzilor Domnească sau Mihai Bravu, în care au trăit figuri emblematice ale unor personalităţi, la fel de diferite ca origine sau profesie ca şi cosmopolitul oraş comercial.
Ne vom întâlni şi saluta pe rând cu patriotul Costache Negri, credincios idealurilor naţionale şi oraşului său de suflet, „trăind” încă în strada Mihai Bravu 46, cu influentul negustor Epaminonda Lambrinidi şi frumoasa-i casă din centrul oraşului, ce-i plăcea atât de mult şi regelui Carol I, cu juristul Gheorghe Constantin Robescu, prim-procuror la tribunalul din Galaţi şi important lider politic local şi primar al urbei la sfârşitul secolului al XIX-lea, artizanul unei frumoase clădiri, operă a marelui arhitect Ion Mincu, şi cu mulţi alţii care au construit sau îngrijit case ce astăzi, asemenea unor copii credincioşi, le păstrează vie amintirea.
Apoi, ca nişte demni urmaşi de nobili italieni, ne vom plimba prin palatele vremurilor de altădată – Palatul Administrativ (Domnească 56), Palatul Comisiei Europene a Dunării (Mihai Bravu 16), Palatul de Justiţie (Domnească 47) şi Palatul Simion Gheorghiu (Domnească 24) – trei dintre ele aflându-se încă între cele mai reprezentative locuri publice din oraşul nostru, în timp ce al patrulea, legat de numele lui Simion Gheorghiu, se găseşte acum în completă ruină, uitat de gălăţeni, deşi este recunoscut ca un monument de arhitectură grandios.
Cele 27 de locuri propuse a fi prezentate prin intermediul expoziţiei şi al materialelor grafice şi audio-video sunt:
1. Palatul Simion Gheorghiu, Str. Domnească, nr. 24.
2. Grand Hotel, Str. Domnească, nr. 38.
3. Palatul de Justiţie, Str. Domnească, nr. 47.
4. Casa Epaminonda Lambrinidi, Str. Domnească, nr. 51.
5. Casa doctorului Aristide Serphioti, Str. Domnească, nr. 52.
6. Palatul Administrativ, Str. Domnească, nr. 56.
7. Palatul V. A. Urechia, Str. Domnească, nr. 59.
8. Casa Gh. Gheorghiade, Str. Domnească, nr. 61.
9. Casa Balş, Str. Domnească, nr. 67.
10. Casa C. Plesnilă, Str. Domnească, nr. 68.
11. Casa Macri, Str. Domnească, nr.80.
12. Casa Alexandru Ioan Cuza, str. Alexandru Ioan Cuza, nr. 80.
13. Casa Dr. Nicolae Alexandrescu, str. N. Bălcescu, nr. 80.
14. Casa Dr. G. Bazgan, str. Domnească, nr. 107.
15. Casa Ţinc, str. Eroilor, nr. 64.
16. Palatul Episcopal, str. Domnească, nr. 141.
17. Palatul Navigaţiei, str. Portului, nr. 34.
18. Palatul Poştelor, str. Iacob Lahovary, nr. 6.
19. Casa Gheorghe Constantin Robescu, str. Mihai Bravu, nr. 28.
20. Casa Costache Negri, str. Mihai Bravu, nr. 46.
21. Palatul C.E.D., str.Mihai Bravu, nr. 16.
22. Casa Cavaliotti Gh., Str. Iancu Fote, nr. 2.
23. Palatul Şcoalelor Comerciale ”Alexandru Ioan Cuza“, Str. Gării, nr. 63-65.
24. Colegiul Naţional ”Vasile Alecsandri“, Str. Nicolae Bălcescu, nr. 41.
25. Institutul Notre Dame de Sion (astăzi Fac. de Mecanică), Str. Domnească, nr. 111.
26. Liceul Pedagogic ”Costache Negri“, Str. Brăilei, nr. 134.
şi clădiri dispărute:
28. Casa bijutierului Helder.
29. Hotelul Bristol.
30. Casa din str. Nicolae Bălcescu nr. 35
31. Portul vechi.
32. Palatul Bursei.
Iniţiatorii acestui proiect (Asociaţia pentru Tranziţia Urbană şi Municipiul Galaţi –Primăria Municipiului Galaţi) au colaborat în organizarea expoziţiei cu următoarele instituţii şi organizaţii gălăţene:
- Biblioteca “V.A. Urechia”,
- Muzeul Judeţean de Istorie,
- Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional,
- Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale,
- Universitatea “Dunărea de Jos”,
- Centrul Cultural "Dunarea de Jos"
- Inspectoratul Şcolar Judeţean,
- Teatrul Muzical "Nae Leonard"
- Teatrul Dramatic "Fani Tardini"
- Consiliul Judeţean Galaţi
- Prefectura Judeţului Galaţi
- Asociaţia Auto Clasic Club
- Serviciul Public Ecosal
- Poliţia Comunitară
- Spitalul Militar de Urgenţă
- SC GALTUR SRL
- SC GAMACRIS SRL
- Restaurantul "Panoramic"
- TV Galaţi
Prin caracteristicile sale formale (ştiinţifice şi tehnice), derularea acestui proiect reprezintă o alternativă inovatoare la tipul clasic de expoziţie, proiectând realitatea virtuală şi dinamică a spaţiului construit de acum două veacuri în Galaţi.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
imi cer scuze ca vad deabia acum aceasta initiativa a dvs!
RăspundețiȘtergereeste incredibil cum ne putem lasa furati de cotidian si uitam de ceea ce face parte din noi.
eu nu sunt arhitect,sunt un simplu muncitor dar mergand prin europa din nevoia de a munci am vazut cum cei din vest isi pastreaza trecutul!
nici nu stiu cum sa va spun:
am trecut de atatea ori pe domneasca si m-am oprit uitandu-ma indelung la cladirile pe care le-ati enumerat pe acest blog ,nestiind cum se numesc,ale cui sunt,la ce servesc,si de ce sunt lasate sa se prabuseasca...
n-am inteles de ce un oras cum e galatiul lasa sa se intample asa ceva
va multumesc pentru acest blog,astept orice initiativa,ajut cu ce pot,sunt alaturi de cei care vor ca aceste cladiri sa-si recapete viata pierduta!
Interesant articolul :) e bine ca cineva mai arunca din cand in cand un ochi spre istorie si ne aduce aminte de unde venim si cum ar trebui sa fim, din pacate Galatiul acum a ajuns un oras prea monoton si prea gri care inca mai pastreaza, se pare, din culorile inchise ale comunismului si este locul ce gazduieste tineri, ce in marea lor majoritate, nu acorda prea mult interes valorilor si istoriei pe care acest oras ni le-a lasat. Felicitari si multumiri pentru munca depusa !
RăspundețiȘtergere